vorbește de răsbunarea unui conațional. Ziarul românesc Libertatea presintă una din familiile cărora astfel li s’au făcut grele pagube.
In biserică slujba se face răbdător, după vechea datină. Cântările, la început stângace, devin din ce în ce mai sigure, mai aprinse; glasuri nouă se prind, și ale copiilor, înșirați în fața altarului cu panglicile tricolore pe cămașa albă, cu ghetuțele legate cu sfori ca să samene a opinci. De la o bucată de vreme preot și cântăreți par a pierde simțul locului și al clipei: e un plâns desperat către țara îndepărtată. Ochii credincioșilor cari pentru a ne primi și-au pierdut la fabrică o zi de muncă se umplu de bune și sfinte lacrimi.
Trecem la clădirea pe care obștea românească o posedă. In rândul de jos e sala de adunare, în cel de sus școala. Toată lumea se adună pentru a asista la încercarea copiilor, cari cu multă greutate, lăsați toată ziua, prin forța împrejurărilor, în mâna străinilor, sânt ținuți în cunoștința limbii părintești. Pe rând, chemați de părintele Opran, căruia i se datorește această mică organisare, ei recitează versuri din cartea de cetire adusă din țară și în locul căreia s’ar dori o alta, mai potrivită pentru împrejurările nouă. O doamnă face să ciripească și copilașul abia ridicat pe care-l ține în brațe, și ce mândrie părintească atunci când din buzele supțiri iese cântecul românesc!
Ii regăsesc seara, împreună cu mulți, foarte mulți alții, cuprinzând una din sălile mari ale orașului. Porturile de aur, argint și roșu ale Banatului îmbracă pe sprintenele fete care, cu doamna preoteasă în frunte, servesc cu atâta grație prânzul pentru ca, întrerupându-se, să facă a se auzi pe scenă cântarea pentru care e vestit Banatul.
Cuvinte nu pot cuprinde bucuria pe care o dau celui venit de departe ca să cerceteze o viață națională amenințață de astfel de scene. De ce s’ar pierde pe meleaguri străine
