cu slaba lumină a nimbului divin—, și apoi toată cea mai nouă școală francesă, cu Degas, Renoir, Gauguin, Tan Gogh, pănă la cele două puternice pânze ale lui Lucien Sirnon. Tabloul lui Daumier : Don Quijole și Sancho Panca trece prin caracterul sumbrului fond spaniol de intențiile de ironie ale caricaturistului.[1]
Întors acasă: mântuiu un roman, de Ben Lucien Burman, Mississipi.
O lume nouă se deșteaptă printr’însul. Ce curioasă lume, comică și duioasă, părăsită de noroc, bătută de Dumnezeu, urâtă, prigonită, expulsată și întemnițată de oameni, dar având și ea în fundul unui obscur suflet jignit scânteia divină pe care orice om a primit-o la naștere.
Pe râul imens corabia trece, cu căpitanul vesel, cu fiul sprinten și setos de viață, cu cânele iubit și pisica isteață, cu negrii leneși și pârlaci cari trudesc pe bord. Pe mal, în colibe făcute cu te miri ce, legând, ca în margenile Bucureștilor, butoiul aruncat cu cutiile de tinichea, o lume interlopă de fugari ai societății normale, pescari, vânători, contrabandiști, hoți, trăind de pe o zi pe alta, zdrențoși, murdari, vițioși, capabili de orice. Sânt shanty-men, oamenii din colibe, colibașii. Două lumi dușmane, care-și stau ireconciliabili față în față și pe lângă care ce mai înseamnă judecătorul, care face ce-i zice căpitanul, temnicerul, care-i stă la ordine, autoritatea de Stat, care e mai mult o ficțiune! Povestea romanului spune că fiul căpitanului, care, în lupta cu colibașii, a rănit pe unul și alergat apoi să-l ajute, e arătat de acesta ca rudă, copil din neamul săracilor și infamilor, adoptat de stăpânul vasului, al cărui fiu fusese omorât de bandiți. Tânărul se va duce la ai săi și de aici în sufletul bătrânului cel mai dureros conflict între iubirea de acela pe care-l pricește ca fiu și ura contra celora cari i l-au furat, ura contra
- ↑ Cutare broderie din Sardinia are stilisâri ale omului ca ale noastre.
