așteaptă împărtășirea. In margene, trei steaguri de-asupra unui mormânt de piatră sură: acolo zace Wilson. Putem să ne închinăm spiritului mare din care a ieșit ideia generatrice a țerii noastre.
Dar, alături de această fațadă voită, și aici e campamentul, casa de settler, provisoratul wigwamului. Strădițele laterale de pe care nu se curăță zăpada, pentru că Congresul n’a votat suma extraordinară și Primăria nu poate lua inițiativa, sânt pline de maidane, de vagoane oprite în loc, de înjghebări trecătoare. Pe când pe arterele principale blocul new-yorkes tinde a se impune, pe când noua Legație a Angliei e vechea casă englesă roșie, vânătă, cu fațade antice, aici primul tip de locuință nu sufere nicio concurență. De altfel și în cartierele bogate casa e o adunătură de scânduri pusă într’un teren vag fără îngrădituri: un hall, cămăruțe pe două trei rânduri, totul mic, cochet, bine rânduit, cu electricitate, cu lumină, ca pentru gospodărie fără servitori (o negroaică pentru câteva ceasuri se plătește 60 de dolari pe lună). Și președinții de ieri sau de azi, Wilson, Hoover, locuiau în case de acest tip.
Și automobilele, spre seară, se țin lanț. Sânt nu mai puțin ca trei sute de mii. Fiecare-și are pe al său; în unele familii tata, mama, fiecare din copii cu al lui. Nu e om care să nu poată conduce și conducerea se face cu o deosebita dibăcie, frânele oprind la un decimetru. Luminile roșii și albastre permit publicului să-și afle calea fără primejdie. Aproape necontenit, pe două, pe trei șiruri circulația urmează sigură, fără grijă, legând cartierele așa de îndepărtate unul de altul, permițând ritmul activ al vieții. Ea se întinde, peste locuri goale, une ori cu firme arătând destinația lor viitoare, biserică, instituție, peste imensele parcuri-păduri, peste regiuni de șubredă improvisație, pănă la satele vecine, unde locuiesc fruntași ai vieții economice, sociale.
