Adevăr prin ceia ce orașul de 600.000 de locuitori risipit pe o întindere de patru ori cât a Bucureștilor arată în cartierele centrale, în piața împodobită cu statuia călare a lui Sherman, în jurul căreia sânt elegantele sălașuri ale câtorva din Legații, pe străzile care sânt mărgenite de marile oteluri, de principalele prăvălii, de marile birouri și mai ales în nucleul format de Casa Albă, reședința președintelui, de clădirea Parlamentului, Capitoliul, de unele Ministere, de monumentele comemorative ale luptelor și gloriilor de odinioară.
Nimic mai interesant decât comparația între albul Palat și imensa clădire a Camerelor. Cel d’intăiu, de o absolută și încântătoare simplicitate, are pecetea vremilor când lucrurile mari în domeniul ideii se făceau în condiții materiale modeste. Un clar fronton de vilă englesă din secolul al XVIII-lea, ceva mai mult decât căsuța de țară a lui Washington; câteva birouri alături, de jur împrejur un modest parc, nimic pe lângă uriașele reserve de verdeață care în alte părți ale orașului formează ca niște colțuri de pădure necălcată, din care răsar săltând și privind cu ochii lor mari luminoși prietenoasele veverițe. Abia un păzitor civil la poartă: nicio uniformă militară, nicio pușcă pe umăr. Lăcașul corpurilor representative, dominat de o cupolă care imită și întrece pe acele pe care, la Institut, la Invalizi, la Panteon, Soufflot le-a dat Parisului, înșiră un întreit glorios fronton clasic. Inlăuntru, unde cel mai îngrijit confort modern domnește, cu culoare lungi legând sala Senatului de aceia a Congresului, se presintă pe pânză și în statui câtă istorie a putut face, în anii anteriori epopeii industriale care azi domină și înlocuiește totul, această societate nouă. Mult războiu: cu Englesii, cu Mexicanii; mulți generali, frenesie de luptă din cele d’intăiu timpuri, când acești oameni trăiți la o parte în grele împrejurări au văzut că pot desfășura steaguri și birui vechi societăți militariste. Foarte multă glorificare a cetățeanului, a legislatorului, a reformatorului,
