spre Londra,— ceia ce însemnează patru ceasuri de tren extraordinar derăpede,— o să fie același peisagiu pe care l-a. văzul între Paris și Calais,—căci este o foarte mare asămănare între coasta francesă și coasta englesă, printre care se întinde Canalul Mânecii, Și ceia ce întâlnește înainte de toate este câmpul, necontenita pajiște, cu animale frumoase, păscând ici și colo. Numai cât, pe teritoriul engles, în loc să se vadă frumoșii cai din Franța, sânt mai mult oi și vite, din aceiași speță, de almintcri, ca și speța care trăiește de cealaltă parte, în Franța. Dar în Anglia, ca în nicio altă țară, nu se usucă niciodată iarba, așa de frumoasă, așa de fragedă, așa de primăvăratecă, pănă în căldurile de August ale verii, pănă în toamnă, când totul a perit în alte părți, și pănă în iarnă, care pe continentul european distruge vegetația.
Iubirea aceasta extrordinară pentru pajiște se păstrează de altminteri și în orașe.
Londra nu are grădini publice, în sensul nostru, ci parcuri mai mult sau mai puțin bine îngrijite.
Englesului îi place copacul bătrân și viguros, care aduce aminte de timpul druizilor, când vâscul stejarului era considerat ca un element al cultului. Nicăiri în lume nu se va găsi iubirea pentru bătrânul copac care se întâlnește în Franța și Anglia.
Dar mai mult chiar decât copacul, pe care l-am văzut așa de frumos înflorit, la Cambridge mai mult decât la Oxford, Englesului îi plac parcurile de iarbă proaspătă, în care, chfar în mijlocul Londrei, pasc oile.
Felul cum s’au făcut aceste parcuri, îmi spunea d. Cio-tori, atașatul nostru de presă la Londra, un Român din cei mai spirituali, și, dacă nu s’ar supăra, aș zice: din cei mai ghiduși, cum este și simpatica sa înfățișare, este următorul, pe care l-a aflat de la Engles.
II întrebase: „De ce aveți d-voastră parcuri așa de frumoase, pajiști așa de proaspete și totdeauna verzi. Aș dori și eu să am în țara mea. Cum faceți?”. EnglesuLi-a răspuns:
