călcarea legilor de igienă publică. I‑a dat câteva zile de închisoare și, când s’a întors acasă, i‑or fi murit pe rând și ceilalți copii. Pentru că ajutorul câre se poate căpăta într’un oraș cu o populație așa de mare cum e Chicago, populație din care ai putea face un Stat, nu poate ajunge la atâta miserie câtă este acolo.
Românii au fost atrași, întăiu de toate, în fabricile de oțel, unde munca este de zi și de noapte, într’o căldură neînchipuită: dogorile Iadului, cu ochii asupra flăcărilor care orbesc, stropiți de scântei. De aceia, când am venit acolo, invitat de dânșii, am avut mustrare de cuget și mi-a părut foarte rău că a trebuit să mă ating și de banii lor; parcă vedeam o picătură de sânge pe fiecare dolar pe care‑l atingeam. E o neomenie să ne gândim a exploata o muncă așa de grea și care aduce așa de puțin. Am menționat strigătul acela, ieșit din gura unui Român, care-mi spunea: „aceasta este o țară de rupt oasele”. Iar o femeie se plângea: „Cărăm greutățile cele mai mari, noi pe umerii noștri”. Femei de abia douăzeci de ani, ale căror oase erau mutate, strâmbate de munca îngrozitoare, pe care, afară de negri, nu o mai face nimeni, dar pe care Românii o fac. Acesta este adevărul, vă rog, iar nu fericirea tricoloră, pe care o poate strânge orice aventurier politic și orice doritor de bani sau amator de petreceri din România.
Așa trăiesc Românii din America. In Chicago, în Cleveland, în Detroit. Indată ce părăsești regiunea aceasta a oțelariilor, nu mai întâlnești decât foarte puține colonii de Români. Români plugari în America-de-Nord nu sânt. Nici în California nu lucrează la livezi. Acolo se duc Mexicanii.
Din lumea aceasta țerănească, pe care o cunoaștem, devenită lume muncitorească, se ridică une ori oameni cu averi. E o plăcere să‑i vezi pe oamenii aceștia înstăriți, întreprinzători, cari sânt însă foarte puțini. Dar între Români există solidaritate, și Românul vine la prăvălia
