Literatura acestei epoci vine toată de la câțiva oameni. In. poesie, nu atât de la scrâșnirile din dinți și visiunile eterice, de la Iadul și Raiul fantasticului, din temperament și voință, Edgar Poe, totuși un contemporan al lui E-merson, ci de la Walt Whitman (f 1892), poetul îndrăzneț, care întrebuințează versul de deosebite lungimi și cu deo-•seL’itâ armonie, amestecat cu prosă, un vers mai scurt, altul mai- lung, pentru ca să continue într’o prosă ritmată, Walt Whitman a pătruns acum în cunoștința tuturor, dar, când, acum vreo treizeci de ani, scriam un articol despre -dânsul într’o revistă din București, multă lume se va fi întrebat de unde am scos pe acest poet neștiut de nimeni.
Ceia ce impresionează la dânsul, este credința în viața Americei, în viața industrială, a Americei; e strigătul acela de optimism, de apel către viitor, și nu în numele căpitanilor industriei, ci în al maselor muncitoare. Pentru întâia oară vorbește America toată, din toate fabricile, despre toate ogoarele ei, unindu-se într’un singur glas prin "versul acesta zbuciumat, rupt, disarmonic, al lui Whit-man.
După aceia vor veni școli deosebite, dar nota particulară americană n’a mai perit din această literatură1.
Pe de altă parte, alături de poesia de strigăt a lui Whitman, intraductibilă, este o altă poesie, poesia pentru ea însăși, o poesie de ungher, de semi-obscuritate, o discretă poesie chinuită, scrisă pe bucățele de hârtii aruncate, pe •care pe urmă rude și prieteni, admiratori le adună. A fost o întreagă tragedie publicarea versurilor Emiliei Dic-kinson. Ea nu s’a gândit niciodată Că versurile ei vor fi publicate. Le însemna cu o scrisoare așa de grea de descifrat încât a trebuit să se unească prietenii ca să publice
wCea mai bună antologie a poesiei americane e cea din Oxford; The Oxford book of American verse, 18th to 20th centuries, chosen and edlted by Bliss Carman, Oxford (1927). O prefer aceleia:, americane, a lui Louis Untermeyer.
