Mie îmi trebuie acele două milioane de Suedesi acasă la dânșii”. Și eu am spus tuturor Românilor, de la început și pănă la sfârșit: „cei cari voiți să vă faceți Americani, rămâneți; nu ne încurcați, n’avem mijloacele trebuitoare pentru a mai ținea în viață pe cineva care va muri pentru noi și va trăi pentru alții; acela care e pentru noi, să vie acasă!”.
Au venit deci toți oamenii aceștia, și ei au creat prosperitatea Americei.
D. Siegfried presintâ lucrurile așa: au venit toți, Irlandesi, Scandinavi, Italieni, o imensă mulțime de Evrei—New-Yorkul este în mare parte evreiesc—și, unde a picat fiecare, acolo a rămas.
Dacă te duci la New-York, te izbești întăiu de linia sky-scraperelor, anume puse în față ca să le vadă Europeanul care sosește; vezi apoi străzi largi, vechiul Broadway ne mai având importanță față de noile artere care au fost deschise; străzi paralele unele cu altele, tăiate de altele iarăși la fel, toate fără nume, indicate doar prin cifre, ca de pildă strada No. 10 din Avenue VI. Câteva monumente prin parc se pierd. Nu e viață istorică de loc. Dar, dacă te cobori în partea de jos a orașului, vezi un cartier locuit numai de Italieni, numai firme italienești; de altă parte cartierul irlandes; de alta cartierul Evreilor, deosebiți și ei după țara de unde au venit; astfel cartierul Evreilor din România în care vorbesc toți românește și foarte bine, chiar acei cari de treizeci de ani n’au mai fost în România. La un banchet, unde steagul american se unia cu steagul românesc, a fost un moment înduioșător, când un Evreu din România, toastând, a spus: „Eu nu știu să țin discursuri, dar am fost soldat pe vremea regelui Carol, și, când văd steagul românesc, fac drepți și salut!”. Era și comic, dar și foarte mișcător. Firmele sânt românești: „Cârnățărie Română” și așa mai departe. New-Yorkul este, de fapt, un „encampment”, un loc de debarcare, o foastă colecție de corturi, de așezări provisorii ale
