nu poate înlătura ceia ce a lăsat acesta în piatra care nu moare, care se perpetuează crescând pănă la uriaș, la fantastic și la absurd.
Căci asa au vrut împrejurările, nu ambiția omenească, orgoliul de Titan țintind tot mai sus pănă la bolta pe care sky-scraperele o anulează, o trimet așa de departe încât dispare cu totul. Pe această insulă Manhattan, cu vechiul nume indian, între cele două „râuri”, era singurul loc de poposire în fața unicului mare port de pe o coastă nemărgenită, dar de la un capat la altul ermetic închisă. Câțiva chilometri pătrați de stâncă, dar o stâncă așa de profundă, așa de tare că poți sprijini orice pe dânsa, mutându-i granitul în înălțime. Și oamenii se puseră la lucru, — nu de la început, ci atunci când porni marele flux al neocupaților, când miseria unită cu inițiativa veniră să facă pe această rocă o minune de tehnică fără păreche.
Rămâne de sigur în general casa pănă la zece rânduri, cu încercări de arhitectură: frontoane stângace, de alt stil, acoperind goliciunea teraselor, colonete grecești de rupere a unei uniformități care mai sperie încă. Strada pe care lunecă automobilele, într’un depărtat huruit, cu care acuma în orice parte a lumii urechile ni sânt deprinse, trece largă, curată între aceste magazine, deposite, case de comerț, bănci. Din mijlocul acestei arhitecturi care ni e familiară, leviathanele, monștrii științei echilibrului precis calculat se înalță pănă așa de sus de nu li poți urmări decât de foarte departe culmile. Câteva cu miile de ferești ale zecilor de rânduri, pănă la șaizeci în retragere de la unul la altul, ca niște colosale piramide cu trepte venind din lumea zeilor Haldeii; altele fără nicio nuanțare, o lădiță de oameni peste altă lădiță. Ce ar putea să însemne aici o ornamentație grațioasă care s’ar pierde, una impunătoare rupând continuitatea în sine maiestoasă a repetării îndărătnice a aceleiași linii! Ici și colo se încearcă un turnuleț ca o ciupercă părăsită. E reminiscența altei arhitecturi, pentru altă lume. Câte
