primejdie de a se îneca. Missisipi e un râu sălbatec, un imens fluviu nestăpânit. Tot ce tehnica americană a întrebuințat ca să-l stăpânească, n’a reușit pe deplin. Ni aducem aminte de marea nenorocire de acum câțiva ani, când s’au rupt zăgazurile. Pănă astăzi țermurile Mississipului sânt locuite numai întâmplător de aventurierii cei mai săraci. Noul Orléans este, în adevăr, un mare oraș frances întrat în stăpânirea rasei anglo-saxone, cu cartiere francese păstrate pănă acum, cu toate amintirile, cu toate legăturile sufletești față de țara veche, în ciuda oposiției din partea societății care vorbește altă limbă. Dar râul curge între ferme sărace și adăposturi întâmplătoare.
Râul acesta, care se poate zice că este Dunărea americană, are mai mult un caracter de graniță, între stări de civilisație deosebite. Pe lângă Mississipi, Ohio este un râu important, dar cu mers leneș, cu înfățișare urâtă, spurcat de scurgerile tutulor fabricilor, cu malurile mânecate, foarte rare ori pietruite.
Dacă se gândește cineva la Europa apuseană, el ar fi Rinul Americei.
Mississipi este „tatăl apelor”, cum zic Indienii. Pe malul lui nu se așează orașe. Este o luptă înfățișată foarte frumos într’un roman american recent, lupta între un grup foarte sărac, care strânge scânduri plutitoare, cutii de tinichea, tot ce-i cade supt mână și-și face un fel de colibă; de altă parte acela care trece pe fluviu cu vaporul și răscolește apa, punând în pericol colibele de pe țerm, riscând să le înece.
Râul american nu are o importanță mare. Civilisația nu e orânduită de râu, pe când la noi e strâns legată orice civilisație de această noțiune. In afară de Mississipi, râul este un element oarecare, amestecat, pierdut în haosul vieții americane.
Dacă poți însă ascunde un râu, nu poți același lucru cu lacul. Lacurile americane sânt adevărate Mări. Este o
