d’intăiu descrieri ale Europenilor cu privire la viața Indienilor, descrieri care totuși trebuie să fie luate cu foarte mare socoteală, căci, cu cât sânt mai frumoase, cu atât sânt mai fictive. Istoria literară francesă a constatat că multe din cele ce le spunea Chateaubriand, marele romantic frances de la începutul veacului al XIX-lea, despre pădurea americană și despre ce era în acea pădure, represintă o operă de fantasie. El a văzut ce a văzut în America, unde s’a dus, nu pentru a cerceta frumuseța naturii americane, ci fiindcă voia să facă o carieră. Cariera n’a făcut-o, și a fost și foarte supărat pe Americani cari l-au primit foarte rece. S’a dus să facă nițel teatru lui George Washington, fără îndoială un foarte însemnat om de stat, un foarte bun general, dar care nu era teatral. In general, noi, cari sântem teatrali în bună parte, teatralitatea s’o lăsăm la garderobă în America, pentru că nu plătește doi bani acolo, Statele-Unite fiindi o țară de simplicitate, de aspră simplicitate, în care mofturile nu prind de loc. Chateaubriand a venit plin de „mofturi” filosofice francese și a crezut să sperie pe George Washington, dar nu l-a speriat, și marele scriitor a rămas cu părerea că Washington nu e așa de mare cum se credea; un om rece, sec, cu care nu te poți înțelege. Pe urmă a făcut atâtea descripții ale pădurii americane constatate ca false; s’a dovedit că Chateaubriand, în scurtul timp cât a fost în America, n’a putut să vadă tot ce spune și că n’a fost niciodată în unele locuri pe care le-a descris. Cine cunoaște natura americană, a putut să-și dea sama că niciodată astfel de plante și animale n’au existat în locurile pe unde zice că a călcat.
Oricum, pădurea americană trebuie să fi fost splendidă. In museele Americei se mai înfățișează câteva exemplare din copacii aceștia enormi, și secțiunea trunchiului arată, prin cercurile concentrice lăsate de creșterea anuală a copacului, ca el trebuie să fi început a crește de pe vremea vechilor State indiene; secole întregi au trecut asupra
