Penn își ridicase coliba. N’ar fi gâcit că peste două sute de -ani se va da aici o crâncenă luptă nu numai pentru idei de egalitate între creaturile lui Dumnezeu, idei care erau și ale lui, ci pentru a se ști dacă munca va fi liberă sau nu. Cu atâtea sacrificii ea s’a liberat, dar întrebarea e ce usa-giu s’a făcut din libertatea declarată legal înaintea Cerurilor judecătoare. Negrii chelneri, negrii argați, negrii dă--dace, negrii portari pot răspunde și poate răspunde aproape întreg sufletul lor fără încredere într’însul, veșnic cu ochii la ordinele vechiului boss, ale stăpânului care a rămas. Și totuși vechea rasă britanică, pură, pentru ei s”a jertfit așa de generos.
Dar poate că aici, în țerna scormonită de ghiulele și frământată de alergarea luptătorilor s’a mai hotărât ceva: datoria de a fi împreună a Statelor Americei libere, State vechi, de la început, State adause prin cuceriri și alipiri. Unirea era de bună voie; ea a fost impusă cui voia s’o rupă. Jtegimelor cu principii deosebite li s’au substituit aceleași norme superioare ale vieții constituționale. In acest pământ Inuiat de sânge, opera unității naționale s’a înfăptuit. Să nu se uite planurile latine ale lui Napoleon al III-l ea, care s’au risipit în această luptă.
De aceia locul, cele șaptesprezece „acre” de pământ, merita sfințit, prin memorabilul discurs al învingătorului, ca și prin recunoștința vremurilor următoare. E acuma un „parc național” al amintirilor, cu peste patru sute de monumente, cele mai multe de un gust discutabil și în general rău grupate. Statele, orașele, regimentele au vrut să pomenească pe ai lor, și e duios că, alături de asemenea scumpe dovezi de amintire, stegulețe, coronițe de flori se înfig, se așează lângă pietricelele celor mărunți, după trei șferturi de veac de la trecerea lor din viață. Un vânt de iarnă aruncă furios fulgii în valuri de-asupra mormintelor.
Stau alături învingătorii și învinșii. Poporul american poate lega împreună sentimentul de mândrie pentru cei
