Și vechii copaci au împietrit. La Adamana se anunță o pădure, departe de șease ceasuri la Sud. Specimene din lemnul-granit se presintă. Suprafața lustruită dă cel mai fantastic amestec de linii și mai ales de colori, în care ro-•șui, galbenul palid predoihină.
Navajo. Abia câteva case, cai rătăcind prin deșert, oaia albă care^și caută hrana în spini. Dar la una din modestele clădiri se anunță vestitele „Navajo blankets”. Viața vie e undeva în urmă, acolo unde duce drumul nepietruit care •se deschide prin argilă și nisip. Covoare de acestea foarte ochioase, în lungi vârci pline de figuri, atârnă și, în cale, de coperișul coșmegelor indiene. Și valtrapul cailor e artă bătrână.
Rari puțuri artesiene, mills, sânt adoptate și de vechii indigeni pentru a-și adăpa așezările. Astfel când și când omul se poate totuși împlânta. Păduri pitice încunjură acum locuința de provisorie sărăcie.
La Houck, lângă râul cu torențialul curs, e o încrucișare de linii. Poate o jumătate de ceas un adevărat rând de canones roșii, cu adânci scrijelări mărgenește drumul; zăpada se păstrează încă în săpăturile muntelui. Unele mase au aspectul unor fantastici elefanți încremeniți, altele presintă fortărețe crenelate. Aceiași bogăție de colori ca pe aripi de fluturi. Ne apropiem de Gallure, care e la capătul mărețului defileu. Turme de aceleași oi albe pasc buruiana sură de la poalele munților; femei groase cu fața de aramă, copiii botoși le pasc. E gospodăria indiană.
Iată o solidă biserica de piatră albă, cu o cruce care sa-tnănă a fi ortodoxă. Ce rost poate să aibă acolo în pustie? Căci drumul urmează tot așa de pietros și de gol, de și fără frumuseța zidurilor de roșie cetate.
De ce neîncrezătorul nume de Defiance dat unui popas la câre nu ne oprim? E pentru lupta care a fost între guvern și bandele Indienilor apași, cari-și râdeau de orice putere publică? Acuma, în această palidă lutărie țepoasă e liniștea supunerii, supunere una cu moartea. După ceasuri
