Acestea din urmă sânt îmbrăcate foarte simplu: polcuțe și fuste; numai părul adânc negru, gros, lucios, în jurul feței umflate, palide, le identifică. In schimb, tovarășii lor sânt măreți. Și ce figuri, afară de moșneagul a cărui față de pământ e așa de scrijelată încât m’am întrebat dacă nu purta, după obiceiul alor săi, masca divină a danțului! Dar mai ales sânt măreți ca echipament; înaltul coif, lunga coamă de pene de papagal li se lasă pe spate; supt flanelele în colori vii se întind largii pantaloni de piele; de la brâu spânzură podoabe de metal și de mărgele colorate, cu aceleași figuri geometrice. Au în mână, pe rând, buzdugane scurte și suliți ascuțite.
Sânt trei danțuri. Primul e numai o paradă, bărbații trecând prin mijlocul femeilor. In al doilea ei au la umeri aripi de vultur, care li cuprind toată spinarea, blănuri li atârnă. Danțul, un mers trăgănat, e ca un zbor planat al păsării care-și pândește prada. In al treilea, cu strigăte, armele se ciocnesc ca în luptele care niciodată nu vor mai da neamului „pașnic” (hapi înseamnă aceasta) cinste și glorie.
Adevarata viață indiană e aiurea, prin pueblos, la Oldaraib și Oraibi, la Tewa, la Sichoumouvi și Wallpi, apoi la vecinii Indieni Navajo și Zuni, la Apașii războinici călăreți. Acolo danțurile, al șerpelui, cu șarpele la gură, al zimbrului, al coșurilor, ținute în față ca scuturi, sânt sacre; ele se fac solemn, cu zeci și sute de oameni la anume serbatori mari, când semnul mistic al „scutului soarelui” se înalță cu evlavie, când se fac menirile pentru ca „soarele să nu se piardă în Sud”, pentru ca rodul câmpului să fie bogat și îmbielșugată prăsila animalelor și păsărilor. Acolo în casele de piatră stau gospodarii câpabili de a smulge pentru ogorul lor mic apa care se prăvale în nisipuri și se adună în smârcuri, acolo se lucrează porumbul alb, galben, roșu și negru, acolo se lucrează covoarele, împletiturile de paie în care se păstrează datini
