Ascuns aici, la pândă, Dorcon așteptă vremea adăpatului și trăgeà multă nădeide s’o sperie pe Chloe, cu înfățișarea lui de lup, și să pună mâna pe ea.
XXI. Nu trecu mult și se ivì Chloe, mânându-și turmele la izvor. Pe Daphnis îl lăsase acasă să taie frunze, hrana iezilor după pășune. Veneau din urmă și câinii, păzitorii oilor și caprelor. Cum aceștia umblau mirosind încoace și ’ncolo, dădură peste Dorcon, care se mișcà pas cu pas pe urma copilei. S’au repezit la el ca la lup, lătrând cât îi țineà gura. Mai înainte ca acesta, zăpăcit, să se poată ridicà, câinii l-au și încunjurat și și-au vârît colții în pielea lui.
De rușine să nu-l descopere și păzit, de pielea ce-l ascundeà, Dorcon tăceà chitic în tufiș. Dar, când Chloe, înspăimântată, îl chemă pe Daphnis în ajutor și câinii, trăgându-l din toate părțile, îl ajunseră la trup, atunci începu să se vaicăre tare și să ceară cu lacrămi ajutor dela copilă și dela Daphnis, care tocmai sosise.
Aceștia potoliră mai întâi câinii, chemându-i pe nume. Apoi, duseră la izvor pe Dorcon mușcat de coapsă și de umeri, îi spălară rănile, unde se vedeau urmele colților, și-l oblojiră cu coaje verde de ulm, mestecată în gură.
Așà de puțin știau Daphnis și Chloe, la câte te împinge dragostea, încât luară drept o glumă păstorească îmbrăcarea lui Dorcon cu pielea de
