să se scalde și din nou îl văzù în apă, privindu-l, iar îl atinse și iarăș se depărtă lăudându-l: lauda aceasta erà început de dragoste.
Biata fată nu știà singură ce simte, ea cea crescută la țară și care n’auzise pe nimeni vorbind de dragoste. O mâhnire îi cuprinse sufletul, privirile-i erau pierdute și-adesea șoptià numele lui Daphnis. Nu mai mâncà, nu mai dormià noaptea, nu mai îngrijià de turmă. Acum râdeà, acum plângeà; adormià și tresărià din somn. Fața ’i erà când galbenă, când roșie ca focul; nici o juncă ’nțepată de strechie n’ar fi fost așà.
XIV. Câteodată, cădeà pe gânduri și-și vorbià astfel: «sunt bolnavă și nu știu ce am; sufer și n’am nici o rană; mi-e inima rea și n’am pierdut nici o oaie; ard și stau la umbră deasă! De câte ori nu m’am înțepat în spini și n’am mai plâns! Câte albine nu m’au împuns și poftă de mâncare tot am avut! Ce-mi roade însă acum inima e mai amar decât toate acestea. Frumos o fi el Daphnis, dar și florile-s frumoase. Frumos mai cântă din naiu, dar și privighetorile cântă frumos, și totuș, pe mine, nimic nu mă mișcă! O, de-aș fi naiul lui, să-i simt suflarea! De ce nu-s o capră, să fiu păscută de el?
Apă blestemată, numai pe Daphnis l-ai făcut frumos, că eu de geaba m’am scăldat în unda ta!
Mă prăpădesc cu zile, dragi Nymphe, și voi nu scăpați copila crescută’n ochii voștri!
