cu biciul peste ochiĭ, peste dulciĭ ochĭ aĭ nefericituluĭ cal, cum îl arde din ce în ce maĭ neîndurat, îmbătat de cruzime, și cum sărmanul cal îșĭ întoarce capul și caută să se ferească, închizîndu-șĭ ochiĭ blînzĭ, carĭ lăcrămează de durere, ca și cînd ar vrea să spue: Iartă-mă că sunt slab, și nu maĭ pot trage!… Îmĭ pare rău că n’am maĭ găsit poezia asta. V’ași fi citit’o aci, și sunt sigur că v’ar fi mișcat pe toțĭ. V’ar fi mișcat maĭ mult de cît dacă ațĭ vedea lucrul aevea petrecîndu-se.
Și aci e locul să spun ce înțeleg prin onestitate în artă.
Eŭ am văzut de multe-orĭ — și chiar aicĭ în Bucureștĭ — așa un cal slab înhămat la greŭ, ne maĭ putînd să tragă, și un căruțaș crud arzîndu-l cu biciul peste ochĭ, și mi-a fost milă, m’a atins firește, dar nu atît cît m’a atins calul din poezia luĭ Necrasov. Lucrul pare cam curios — dar e natural să fie așa: Cînd am văzut eŭ un căruțaș bătîndu-șĭ calul, asta era într’o stradă, sufla vîntul, era cald saŭ ploua, treceaŭ trăsurĭ pe-acolo, și oamenĭ treceaŭ pe trotuar, în sfîrșit era o lume care se mișca în jurul meŭ, și partea esențială a tablouluĭ îmĭ apărea într’un decor prea încărcat, prea amestecat, și pĭerdea mult din claritatea și puterea emoțională pe care o avea. Artistul filtrează lumea cu mulțimea și varietatea eĭ de aspecte, prin rețeaua nervilor luĭ. El aruncă la o parte tot ce e străin de impresia luĭ esențială; cu ce era încărcată căruța, ce căciulă avea căruțașul, ce fel era strada și cîțĭ maĭ treceaŭ pe acolo… toate aceste note se pĭerd, se topesc în focul emoțiuneĭ luĭ, și nu rămîne de cît ceea ce e clar, atingător și ne
