O ființă moare. Nimic maĭ firesc, de atîtea orĭ întîmplat subt ochiĭ fie-căruia; dar nimic maĭ greŭ de priceput pentru oameniĭ simpli, cum sînt toțĭ aceĭa cari n’aŭ alte mijloace de observație, de cît simțurile, și alte cunoștințĭ, afară de cele căpătate prin experiența viețeĭ ordinare, de toate zilele.
În adevăr, observația simplă și experiența mărginită la un număr foarte restrîns de cunoștințe nu sînt în stare să lămurească ce se întîmplă cînd moare o vietate.
Asemenea mijloace primitive de cercetare directă ne fac să putem constata numaĭ că toate semnele știute de vieață pĭer în minutul morțeĭ. Dar ce pricinĭ aduc asemenea minut, din care nimenĭ nu maĭ dă nicĭ un semn de vieață, și ce se face vieața însășĭ care se retrage tot maĭ mult pînă pĭere cu desăvîrșire de subt simțurile noastre? Iată ce nu știe și n’a putut descoperi omul simplu, cu toate miile de anĭ de cînd vede murindu-se împrejurul luĭ.
În lipsa uneĭ explicărĭ întemeiate pe fapte — greŭ de aflat prin mijloacele amintite — omul simplu nu a rămas în nedumerire saŭ îndoială. Iluziile și dorințele luĭ aŭ dat naștere la tot felul de credințe despre moarte. Pentru ceĭ maĭ mulțĭ, chiar astă-zĭ, și nu numaĭ pentru ceĭ «din popor», în ceasul morțeĭ vieața se desface și ĭese din corp, întocmaĭ ca răsuflarea saŭ ca un abur, pentru a urmà să fie în altă lume tot vieață de acelașĭ fel, ușurată numaĭ de povara trupuluĭ părăsit. Aceas-