Nea Bogdan luă tăetorul și'l dete afară; se culcă; dară nu putu să dórmă de frică. Când era aprópe să se lumineze de ḑioă, pe când cântă rôndurica, ântră în casă la smeĭ și le ḑise, făcênd uă gură cât tóte ḑilele de mare:
– Bună diminéța, mĕĭ fraților, da ce, tot maĭ dormițĭ? Nu vedețĭ c'a sosit alba în sat?
Se îngroziră smeiĭ când îĭ auḑiră glasul și săriră drept în sus.
– Da ce aĭ, Nea Bogdane, de te-aĭ sculat așa de diminéță? îl întrebară eĭ.
– Nu sciu ce naĭba astă nópte m'a cam pișcat la cap. Tînțarĭ să fie, orĭ nu sciŭ ce, și d'aia mi s'a speriat somnul și m'am sculat.
Smeiĭ intrară în grozile morțiĭ când auḑiră de la
Nea Bogdan ca loviturile lor de topor la el era niște pișcăturĭ de țînțarĭ.
Trecu cât-va timp și pare că le sta în gût smeilor; eĭ căta orĭ cum să'l piarḑă. Nea Bogdan mirosi éră cam ce păpară i se gătesce, și viclenia luĭ întrecu p'a smeilor.
Câte-va nopțĭ d'a rêndul Nea Bogdan puse iarășĭ tăetorul în așternutul luĭ; iară smeiĭ într'uă nópte, pe când și apele dorméŭ, puse de fierse în clocote uă căldare mare cu apă, și pîș! pîș! în vêrful degetelor, de nu'ĭ simțea nicĭ pămêntul, veniră și turnară uă dată căldarea peste așternutul luĭ Nea Bogdan. Apoĭ, după ce se culcară, îșĭ ḑiseră: De astă dată nu credem să fi maĭ scăpat de mórte blestematul ăla de tîlhar.
Nea Bogdan însă, dis de diminéță, veni la dênșiĭ și le ḑise:
