De aci, rezultă apoi că florile rare, cari trebuiau să înfrumusețeze livedea, se pierd înăbușite în belșugul vast al bumienilor, cari trebuiau plivite și distruse. De aci, rezultă că atunci când vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri ce poate să-ți dea floarea, frumusețe si miros, iar nu gust și hrană, trebuie să te-ntorci la câteva glastre vechi de-acasă; în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești ce-ți trebuie.
„Coetera desiderantur", astea sunt cuvintele cari țin loc de „sfârșit" după ultima fraza neisprăvită a operei clasice, ce ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Coetera desiderantur! precum se doresc brațele pierdute ale Venerii, precum se dorește restul grupului. Unde e tânărul și ușuratecul Paris? unde e nobilul braț care primea mărul? unde o fi coetera acelea, magistrala încheiare a lui Tacit?
– A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o.
– Ba nu, răspunz eu; deloc.
Fără tipar, am avut-o, o am măcar până la coetera desiderantur, și mă mulțumesc cu atâta, cu tot regretul pentru cele pierdute. Dar dacă era tiparul, o pierdeam toată: floarea se pierdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al buruienilor. N-am încredere în judecata mea până într-atâta, și cu atât mai puțin în a altora, încât să crez că, dintr-un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunța o floare nobilă înecată în umbra deasă.
Așa, încă o dată, rezultatele tiparului pe calea practică și utilă sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere, însă, ele sunt nenorocite: pe calea dântâi ne ajută să găsim la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur să pierdem.
Dar ce are a face invenția tiparului cu cestiunile estetice? Are mult a face, și despre aceasta s-ar putea scrie mai multe de câte pot încăpea într-un cadru strâmt ca al notițelor de față.
Oricât ar fi cineva de înaintat în vederile politice, oricât ar crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului