ritm, atâta suflare marțială în executarea bătrânului cântec popular, că m-așezai pe laviță alături cu comandantul și-ncepui să-l acompaniez bătând toba cu deștele pe fundul pălăriei — fără asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e piperul marșului;
— iar droaia de copii din mahala, adunați să admire cocoșii, se puseră deodată la rând smirna și, apucați de mișcarea covârșitoare a sunetelor, porniră să defileze în urma cocoșilor de colo până colo și înapoi și iar, tropăind voinicește cu piciorușele lor goale pe paveaua încinsă de soarele de vară... Și pentru ca parada să fie deplină, o adiere de seară — ce binecuvântare după o zi de arșiță! — făcu să fâlfâie mândru dasupra tutulor acestor bravi prosopul alb curat aninat sus la ușa bărbieriei.
Până târziu seara a urmat parada în fața unei asistențe foarte numeroase. Când s-a înnoptat bine, s-a dat comanda ruperii rândurilor, și artistul meu, ridicându-se-n picioare și scoțându-și ghitara de pe gât, a anunțat publicului:
— Mâine seară mai frumos!
Mai frumos... nu se putea.
Însă nu e numai artist, este și un om de spirit. Pe vremea războiului din 78 avea un mierloi care fluiera căzăceasca și o gaiță diplomată care vorbea rusește. Cum intra unul dintre aliați în prăvălie, gaița îl întâmpina cu:
- „Zdraste! Zdarov? ”
După ce amicul meu trăgea perdaful din urmă și-i da voie mușteriului să se scoale, gaița, schimbând tonul, striga:
- „No harașò! Davai paruski!”
Și până dispărea, dincolo de răspântie, cazacul încântat de așa cordială primire, mierloiul îl petrecea fluierându-i cântecul fierbinte al patriei depărtate.
