Iată ce-i zice femeii care n-a înțeles că trebuia să-i cază roabă în genuchi la farmecul primei lui aruncături de ochi:
„Dîndu-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rînduri de vieți;
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț
Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zîne ce străbat
Din timpurile vechi;
.........................
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt!"
Se poate o mai mare și mai îndreptățită îndrăzneală? Și iată ce gîndea mai apoi despre mulțimea „amatorilor" și „cunoscătorilor":
„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Fàmenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar scîrbi peste măsură."
Sărmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!
Omul acesta a trăit, mai des mîhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrîns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; daca nu venea să-l întîmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cît le iritează contrazicerea și cît de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate, și
