– Sărut mâna, măiculiță; aici e băcănia a mare?
– Ia vezi, ce poftește dumneaei, strigă negustorul la un băiat.
– Icre moi aveți?
– Este.
– Cum dați ocaua?
- ...Ocaua?... Câte poftești să iei?
– Vreo două-trei oca.
– Da pentru d-ta?
– Aș! unde mănânc eu d-alea!? Să mă ferească Dumnezeu! eu postesc... Pentru boieri.
– Care boieri?
– Nu spui.
– Dacă nu spui, n-am icre.
Dar baba, mai deșteaptă decât ungureanul, face un semn discret, trage la o parte pe negustor și-i șoptește încet:
– Măiculiță, sunt de la conul Iancu; da să nu care cumva să-i spui că ți-am spus, că mi-a spus să nu care cumva să-ți spui.
– Așa?... De la conul Iancu?... Atunci spune-i lui conul Iancu că pentru dumnealui le fac cu 100 de lei kilo.
– Vai de mine! unde s-a mai pomenit? Mi-a spus să dau, dac-o fi la o adică, pân' la 28 lei.
– Dacă-ți place; dacă nu, voia la dv., marfa la mine; dacă vrea să cumpere, să poftească conul Iancu aici, că ne învoim noi.
A plecat băbuța foarte mâhnită de insuccesul misiunii sale diplomatice. Înainte de amiazi, intră în băcănie un funcționăraș foarte pirpiriu, deși afară era destul de ger; zice:
– Băiete, o drojdie.
După ce bea drojdia și-și suflă în degetele degerate, funcționărașul își face loc cu pardon prin înghesuiala prăvăliei și ajunge până la taraba de marmură. Aci se oprește să dea un târcol cu ochii la marfă. În momentul acesta, negustorul scoate capacul de la putinica a doua de icre.
– Ei, bravo! zice tânărul; ți-a venit icre proaspete?... Cum dai kilo?
