Toată lumea tembelă sare în sus. Chir Mihale își vâră picioarele în calevri și iese în pragul prăvăliei; coana Marghioala, foarte sprâncenată, la portiță. Ulița începe să se umple. Căpitanul gvardiei se plimbă de colo până colo, urmat de doi țigani bucătari, robii lui de ieri, unul suflând într-o trâmbiță și altul bătând barabanciul. Căpitanul gvardiei e un fecior de boier velit; e un tânăr care, plin de entuziasm pentru ideile democratice și umanitare, a îmbrățișat cauza poporului suveran. Toate calitățile de inimă le are cuconul Iorgu, și numai un defect: vorbește cepeleag și sâsâit; de pildă, zice: să fațem în loc de să facem, cigan în loc de țigan și țioară în loc de cioară; pronunță z în loc de j și viceversa, și ș nu se pomenește. Dar asta o s-o auzim acum îndată…
Din toate părțile se strâng isnafii. Căpitanul se oprește în fața simigeriei. Țiganul, cu ochii umflați de atâta suflare în trâmbiță – un instrument cu care a învățat să cânte numai de câteva zile – se oprește un minut ca să-și șteargă cu mâneca coadele de la gură. Căpitanul, căruia i se pare că nu s-a strâns încă destulă lume, trage sabia din teacă și strigă:
– Suflă, cigane, că te tai! să vie mai mulci ! să vie toci isnafii !
Trâmbițașul începe iar să-mbăleze trâmbița, umflându-și bucile și holbând ochii, iar toboșarul bate din răsputeri. Când toată răspântia e plină de lume, cuconul Iorga strigă țiganilor:
– Destul! Hòxina ! cigane… Acuzica luaci-mă în brace si m-aridicaci în sus !
Țiganii îl ridică fiecare de câte un picior și-l așează pe umerii lor, după cari căpitanul face mulțimii isnafilor următoarea cuvântare bine simțită:
– Fracilor, în numele populului suveran! respect la persoane, respect la propitate… Uite țe e, fracilor… Reacciunea a pus de gând să dea foc Bucurestilor si să-l arunțe în aer, ca să se nenoroțească toată lumea nevinovată si să-si facă Reacciunea mendrele, ca să stăpânească dumnealor cu gheneral Solomon, care s-a prins, fracilor, la capu Podului, pe meidanul de la streaze, patru buci mari cu iarbă de puscă
