— Cu mine! la caligrafie, Ghițică?
— Cu tine la caligrafie... Eu știu ce mi-a ordonat ministrul.
— Bine!
Cu așa ton a pronunțat Niță acest bine! încât Ghiță, după câteva momente de gândire tăcută, i-a zis:
— Niță... Eu am venit în București cu ceva părăluțe... tu zici că ești tinichea de tot. Eu... dacă vrei tu...
— Ce să vreau?
— Eu ți-aș da ție trei-patru poli... să...
— Să ce?
— Să mă lași, să nu vii la concurs...
— Eu!?
— Eu tot am recomandație...
— Să poftești la concurs cu recomandația dumitale!
Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni – este cunoștința lui Niță.
— Domnule Ghițescu, aș avea să-ți spun ceva...
Niță lasă pe Ghiță la o parte.
— Domnule Ghițescu, bucură-te; ai scăpat de concursuri prin ministere; ți-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, și în care poți să-ți faci un mai frumos viitor. Primești?
— Primesc... Dar un moment...
Și Niță, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur și se-ntoarce la Ghiță.
— Ghiță, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezint la concurs... Eu am o combinație mai bună și pentru tine și pentru mine...
— Care?
— Din contră, să ne prezentăm amândoi la concurs; tu ai recomandație, eu caligrafie: să iscălesc eu cu numele tău proba mea, și tu să iscălești proba ta cu numele meu...
— Ei! dacă ai vrea...
— Vreau.
— Pe onoarea ta?
— Pe onoarea mea!... Să-mi dai cinci poli.
— Îți dau!
Și Ghiță se și execută. Niță ia hârtia de o sută, o pune în buzunar, și cei doi camarazi se despart, amândoi foarte
