minunate. Și mai spun că Domnița, gândindu-se bine la statornicia tânărului, la bunele lui daruri și la frumoasele lui purtări, nu i-a mai luat seama la poceala trupului și la sluțenia chipului; că gheba din spatele lui i s-a părut ei doar încovoiarea unui om înțelept care stă mereu pe gânduri adânci, și că, de unde-l vedea mai înainte șchiopătând grozav, acuma i se părea că tânărul se leagănă într-adins când umblă, ca să se arate și mai nostim. Ș-apoi mai spun că Domniței i se părea ochii lui șașii strașnic de strălucitori; crucișătura privirilor lui, semn de văpaie a dragostii; în sfârșit, nasul lui borcănat și roșu, nas de voinic, de bărbat războinic... și câte și mai câte nu spun. Ș-apoi, dacă spun? Lasă-i să spuie! parcă avem noi cu ce astupa gura lumii! Or cum să fi fost, destul că Domnița, fără mai multă vorbă, i-a spus că-l ia de bărbat, numai de s-o-nvoi și împăratul. Dar se putea împotrivi bătrânul? că și el își dedese fetei cuvântul. Ba, cum a aflat că tânăra are atâta aplecare către Făt-frumos cu Moț-în-frunte, pe care, și fără asta, îl știa ca vestit de înțelept și de duhliu, a primit cu dragoste să-l ginerească. Și așa, precum pusese de mult la cale tânărul, a doua zi chiar s-a făcut o nuntă mare împărătească să rămână pomina veci-de-veci.
Doamne! bine trebuie să fi petrecut câți au avut parte să se afle p-atunci acolo, dacă nu mai la față, barem pe la coada meselor de la margini!... Dar nouă să nu ne pară rău că n-am avut așa noroc, și să ne mulțumim că încai, din povestea lui Făt-frumos cu Moț-în-frunte, ne alegem cu o adevărată învățătură fiindcă tâlcul povestii acesteia vine cam așa:
Zi că-i dragoste, și pace!
Te-a vrăjit? atât ți-a fost:
Din pocit, frumos îți face,
Și deștept din ăl mai prost.
