în slavă? Cum adică să nu pot eu înțelege: visez ori sunt treaz?“
Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia robilor, și-i zice:
– Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are obicei să se scoale așa de târziu, afară numai dacă, doamne ferește, nu se simte bine; așadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că iacătă a sunat ora sfatului împărătesc.
După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înțelese că nu mai doarme și că prin urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să facă și cum trebuie s-o ia, stătea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se uită lung la Mesrur și-i zise:
– Ia ascultă-mă, cu cine vorbești și cui îi zici dumneata „stăpânitorul credincioșilor“?
– Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbește astfel ca să mă pună la încercare, or ca să glumească... Cine altul să fie stăpânitorul credincioșilor decât strălucirea-ta?
Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, și bănuiește că poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale.
Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi și... după ce s-a săturat de râs, s-a ridicat iar de mijloc și, întorcându-se către un arap mititel, negru ca și Mesrur, i-a zis:
– Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.
– Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecați – strălucirea-ta este stăpânitorul credincioșilor, care ține pe pământ locul stăpânului lumii.
– Mare mincinos ești, cât ești tu de micuț. Pe urmă a făcut semn unei curtene să se apropie și, întinzându-și mâna, i-a zis:
– Drăguță, fii bună și mușcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt deștept?
Tânăra l-a apucat cu dinții de vârful degetului și l-a strâns puțintel... Abu-Hasan și-a tras repede degetul...
– Nu dorm... Dar cum, cum, fără știrea mea, să ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neînțeles... și zise apoi foarte dulce cătră frumoasa curteană:
