Ți-ai găsit!... S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:
– Săriți! săriți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!... Mă bați, ai? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!... Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lescaie, râtane!... Da pe mine să mă bați? pe mine, mă! spurcăciune de bă-dăran?... pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule!?... Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghene turcească!
Și până nu i s-o stins glasul, n-a contenit... Firește că petrecerea n-a mai mers înainte... Au sărit toți musafirii, care mai de care: "Nene Ianuleo!", "Cocoano Acrivițo!"... că "la necaz spune omul multe"; că "are mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul"; că "și măruntaiele din om tot se ceartă uneori"; dar orișicum "nu e bine să s-auză-n lume de așa-ntâmplări într-o casă de seamă!"... și așa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, firește, s-a știut îndată în toată mahalaua că "biata Acrivița lui Hagi Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul - la masă! față cu musafirii! - după ce o-nșeală cu care-i iese-nainte!..." și pe urmă prietenele: "Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a-ncăput!... o s-o bage-n pământ păgânul!"
Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul și iar "dragă-n sus! dragă-n jos! puiule și suflete!" și orce poruncea dumneei, dumnealui răspundea:
– Cum poftești dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinica: lumina mea, mângâierea lumii!).
În vremea asta, cocoana Acrivița se gândea:
"Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici... Ia să mă gândesc la viitorul meu…"
Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuță; pe urmă,
