— Lasă-mă, soro, să te potrivesc, îi zice coana Lucsița.
Și trage lângă fereastră-n lumină pe frumoasa ei fiică; ia fierul de frizat de dasupra flacării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el, și-l vâră apoi în cârlionții rebeli.
— Ești nebună, soro! țipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară ești?... m-ai fript!
— Dacă te miști! dacă bâțâi mereu din picior! Fie, soro, la naiba! că prea ești nevricoasă!... A să văz.
Și coana Lucsița se uită-n ceafa grăsulie a lui madam Piscopesco și o scuipă, pe de o parte să-i mai potolească ustureala, pe de alta să n-o deoache: în adevăr, are de ce să se mândrească o mamă.
Apoi, cu mai multă atenție, supune și aranjează cârlionții rebeli așa de frumos că madam Piscopesco a și uitat de arsură.
— Douăsp'ce și un sfert, soro! ce dracu faceți? tot nu te-ai mai isprăvit?... vrei să întârziem? nu face pentru ca să ne aștepte, mai ales întâia oară!
Dar madam Piscopesco, fără s-asculte vorbele domnului Zefir Piscopesco, și încovoindu-se de talia ei elegantă în fața oglinzii, așa ca să-și poată vedea turnura, întreabă:
— Sunt bine la spate, mamițo?
— Ești surdă, soro? zbiară cu severitate d. Piscopesco; vrei să ne atârne lingurile de gât? nu face pentru ca să ne aștepte! întâia oară, înțelege-mă!
— Uf! fir-ar a dracului și-afurisită de viață! zice madam Piscopesco. Unde-mi sunt mănușile?
Caută cocoanele-n sus... caută-n jos...
— Cheamă pe dobitoaca... Unde-i dobitoaca? fir-ar a dracului, să fie, ea știe unde le-a pus.
— Uite-le! strigă coana Lucsița.
— Haide odată, soro! că te las și merg singur!
Sunt douăsprezece și jumătate.
Încă o privire-n oglindă.
În sfârșit, madam Esmeralde Piscopesco suie în trăsură cu soțul său.
