(Sub acest titlu, citim în „Aurora”, ediția de dimineață)
Azi dimineață, întreagă strada Fidelității a fost viu emoționată de o sensațională dramă pasională. Pe la orele șapte a. m. vecinii fură alarmați de niște țipete sfâșietoare, care porneau de la casa cu No. 13. În această casă locuesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administrație, și domnișoara Porția Popescu. La țipetele îngrozitoare, toți mahalagiii se adunară în grabă și îndată aflară ce era: o sinucidere !
Domnișoara Popescu de mai multe săptămâni zăcuse într-o stare de melancolie și de abatere sufletească, încât nu mai mânca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare neliniște; a cerut să mănânce și să bea. După ce a dejunat cu mare poftă și s-a săturat, a-nceput deodată să plângă, zicând cătră doamna Zamfira Popescu:
— Mamițo, eu nu mai pot să trăesc! eu vreau să mor!
La aceste cuvinte mama i-a răspuns:
— Mofturi! ia fii bună și te-astâmpără... Las' că o să-ți treacă!
Porția însă a adăogat:
— Ai să vezi!... Dar dacă mor, jură-mi, mamițico, jură-mi că o să-mi pui pe mormânt boboci de trandafir!
Bobocii erau florile ei favorite.
Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfârșit fatal, deoarece Porția, care era simțitoare,
