la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți poreți[1].
Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, gheșeftul scade mereu?...
"Leibă, strigă Sura din-năuntru, sosește dilijența, s-aud zurgălăii."
Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din șipotele ce izvorăsc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri de rogoz. Între partea băltoasă și partea mai ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate.
La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-și membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijența.
"Nu vine; ți s-o fi părut..." răspunde el balabustei, și se lasă iarăși jos.
Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așează pe dânsele capul, care-i arde tare.
La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața mlaștinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, și gândul începu să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar, tot mai rar și înmuind treptat formele și colorile închipuirilor...
Gheorghe... Noaptea Paștelui... Tâlhari... Ieșii... O crâșmă în miezul târgului... O dughiană veselă, care merge bine... Sănătatea.
Și ațipi...
...Sura lipsește cu copilul de mult d-acasă.
Leiba iese în ușa dughienii să se uite în calea ei.
Pe ulița mare e o circulație vie, o neîntreruptă fâșiitură de roate pe răzoare[2], acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului.
