— Sinti ruinato, domnule; am venit se me da banii domno Millo, or lu-mpusco!
Și-mi arată un pistol turcesc încărcat... I-am spus, firește, că nu știu unde șade debitorul și l-am lăsat. Seara, mergând spre Fialcowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previu pe Millo să se păzească, ori să dea de veste la poliție, când, mă-ntâlnesc iar cu grecul. Era liniștit de tot; zice:
— Stii, am gasito pe domno Millo!
— Ei, zic, ți-a dat?
— As! frate, saracul, țe se me da? daca nu împrumutam eu cu ținți galbeni, n-avè țe muncà astazi!
ÎNDOIT LAPSUS
Millo juca la Bîrlad în tournée de vară, având în trupă și pe răposatul Mincu — nici nu pleca Millo fără Țața Mița — era în repertoriu.
La Bîrlad le mergeau afacerile rău de tot: datori la han, la birt, cafenea, chelneri, la toată lumea. Desperați, afișează pe Jianul, căpitan de haiduci pentru reprezentația „de adio”, cu speranța să umple sala, să plătească ceva din datorii și să plece după noroc în altă parte... Seara, teatrul aproape gol...
Millo juca pe Cîrc-Serdar și Mincu pe Ghincu — ca de obicei. E o scenă unde Jianul, prins odată, scapă, și Cîrc-Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” și Ghincu răspunde: „De! știu și eu, Cîrc-Serdare!”... Millo se uita la lojile și scaunele goale trist. Vine scena:
„Ce ne facem, măi Mincule?”
„De! știu și eu, Musiu Millo!” răspunde Ghincu.
CHESTIE PERSONALĂ
A fost un scandal nepomenit când trupa franceză de operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să aibă urmări regretabile.
