„Mort! mort el ! Dumnezeul meu! mort! “
Iorgu cu nuielușa iar; Mihaileanu, în culmea scrâșnirii:
— Cine e? să-l ucid când m-oi scula! Ah! m-a omorât mișelul... ticălosul!
Aș! l-a chinuit pe răposatul până s-a lăsat perdeaua... Se scoală-n sfârșit Mihaileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese „mișelul” și-i arde lui Iorgu cu sete câteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. După aceea mai vine și celălalt director, Costache Caragiale, și-i trage altele, ca să-i puie la loc ce-i scrântise tovarășul. Iorgu le mănâncă și tace.
Vine mai târziu vremea să se joace Don Ranudo de Colibrados, o farsă de Kotzebue, foarte comică, deși prea copilărească. Don Ranudo e un „grande d'Espana” ruinat, lipit pământului, însă tot fudul, tot țanțoș și plin de „morgă”. Odată se plimbă cu nobila „dona” de Colibrados, ligniți amândoi de foame, pân satul vasalilor lui, și-ntâlnește pe unul stând pe câmp la gustare. Îl întreabă:
„Mă, țărănoiule, ce faci tu acolo?” Țăranul se-nchină până la pământ:
„Gustam și eu ceva, stăpâne.”
„Ce gustai, mă?”
„Niște brânză, măria-ta.”
„Ce fel de brânză? ia să văz și eu ce fel de brânză... Știi, nobila mea consoartă, că mâncările bădăranilor ăstora au câteodată gust bun, mai ales după plimbare... Ia să-ți văz brânza, mocofane!...”
Țăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii trebuiesc să i-o smucească repede și s-o mănânce cu mare lăcomie.
Costache Mihaileanu (don Ranudo) era foarte grețos: te miri din ce i se apleca; de aceea, când avea să mănînce ceva în scenă, își aducea bucățica lui de-acasă. Iorgu îi zice directorului, care uitase demult istoria cu acul:
— Nene Costache, dă-mi mie să joc pe țăranul.
— Bine; ia-l.
La reprezentație, Mihaileanu îi dă o bucată frumoasă de caș să-l aibă în desagă: Iorgu însă în scenă mănâncă el cașul și-i dă în loc un cocoloș de lumânare de seu cu fitil cu
