în Calul Dracului. Aici contrastele, gradațiile și modulațiile sunt de o virtuozitate rară, chiar la acest devotat al îngrijirii artistice.
În liniștea somnoroasă a serii se pornește dialogul viu, în care fiecare replică este un extract rafinat de exactitate umoristică.
Baba e mai întâi iscoditoare și plină de atenție maternă pentru băiatul drumeț. Pe urmă, printr-o schimbare diabolic surprinzătoare a tonului, scena se face grotesc erotică. Trecerea între aceste tonalități, violent opuse, e superior realizată prin episodul cu somnul băiatului. Apoi o nouă schimbare de ton și perspectivă: baba se preface în zână, perechea batjocoritor grotescă de adineaori face loc unui grup erotic în toată strălucirea tinereții și frumuseții.
La urmă, iar cântecul babei cerșetoare; dar acum, după ce s-au dezvelit comorile ei diavolești, altă rezonanță are milogeala ei peltică: la început umoristic realistă, figura se arată acum într-un acord unde răsună cu straniu farmec amintirea fantasticelor ei frumuseți, închise numai în comicăria vicleană de la început.
Introducerea aceasta privește, mai întâi, pe cei care au citit mult pe Caragiale; puțin ori nicidecum pe cei care nu l-au citit deloc. Mai mult decât oricăror altora, ea ar putea fi de folos celor care l-au auzit și văzut pe artistul acesta creând, în vorbă vie, figuri și scene. Arta lui e artă vorbită și mimată.
Unii diletanți pretind să tratăm operele celebre așa cum mamițele din mahala își răsfață puișorii, ascunzând poznele și defectele acestora.
Pentru cine nu are logica mamițelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăți bune din aceeași operă; o bucată bună nu ajută nimic celei rele; și tot astfel nu se compensează amănuntele inegal reușite din aceeași scriere. Vrem să știm cum a fost. Și autorii mari n-au trebuință de precauțiile protectoare ale fanaticilor mai mult ori mai puțin pricepuți, mai mult ori mai puțin sinceri.
