L.: Ca să mă pui de față?... N-am poftă.
M.: Pe onoarea mea că nu... Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.
L.: Nu se poate, Mache.
M.: Pe onoarea mea! Mă rog ție, spune-mi-l.
L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate - eu sunt discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.
L.: Eu! nu-ți sunt amic ție? eu? Bravos! Mersi...
M.: În sfârșit, un amic...
L.: Dacă sunt eu prost... și-ți spun... da iacă tac... și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva... (Către chelner:) Băiete, încă două mici...
M.: Și... numa atâta a zis amicul de mine?
L.: A zis mai multe... Da-n sfârșit, ce-ți pasă?
M.: Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului... Zici că mi-e amic.
L.: Bun.
M.: Amic de-aproape?
L.: Da.
M.: Și ce mai zicea?
L.: Nu-ți mai spui, că te superi... Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău - te superi.
M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L.: Zicea de nevastă-ta... că...
M.: Că ce?
L.: Că... În fine, prostii! ce să-ți mai spui?... Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu!
M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?
L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar...
M.: Dar ce?
L.: Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!” - „
