pălăria este garantată cu șiretul petrecut printr-un nasture al redingotei.
În salon nu este nimini.
D. Bumbeș își scoate pălăria pe care o ține-n mâna stângă, pune umbrela lângă un scaun, apoi trece drept la oglinda din față, își potrivește cravata și manișca egretie, care tot iese afară din jiletcă, își scoate bine manșetele și așteaptă-n picioare.
O ușă se deschide... E stăpâna casii, mai strălucitoare ca totdeauna, sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu extract de vervenă. Femeia se oprește palidă-n ușă, ca sub puterea unei fascinațiuni.
D. Bumbeș încă se recomândă.
După salutările obligatorie în așa circumstanță, doamna face, cu o sforțare eroică, doi pași, și poftește pe tânărul să ia loc, apoi șade și ea, ștergându-se cu batista udată.
Tânărul ia cu precauțiune de la spate poalele redingotei, le aduce bine în față și se așează.
— De mult nu am avut plăcerea a vă vedea, domnule Bumbeș...
— Ei! doamna nu m-a văzut; dar eu am văzut pe doamna de multe ori, când umblă, mă rog, în promonadă și prin bolți ...
— Eu, drept să spun, nu v-am văzut de la balul de astă-iarnă...
— Iè răspunse tânărul, privind galeș sub ochelari și zâmbind foarte ciudat. Iè! când tonțolea doamna așa delicat și eșpanzibil... și i-au vint un acțes... cu doi ofițiri, mă rog...
— Știți pentru ce v-am chemat, domnule Bumbeș?
— Ba!
— ...Să vă rog de un lucru.
— De un lucru? să-l știu numai cum că... carele-i acela, mă rog frumos la doamna.
Și zicând acestea, se uită grozav de adânc pe sub ochelari. Doamna tace un moment, apoi cască și se șterge pe frunte.
— No! numai doamna să spună, mă rog, apoi eu sunt gata la comando, mă rog. No! ce, poruncește doamna, mă rog? Și
