Sura a stins lampa, s-a culcat și acuma doarme alături de Ștrul.
Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav.
E noapte deplină. Zibal șade de mult pe pragul ce dă în gang și ascultă...
Ce?
Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții; când ochiul e dezarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază.
Dar nu e o părere... Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așa, fără vreun zgomot aprețiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe:
– „S-a culcat devreme...
– Dar dacă o fi plecat?
– I-o veni rândul aldată... Da' eu aș fi vrut"...
Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat.
De cine era vorba?... Cine să se fi culcat sau să fi plecat?... Cui o să-i vie rândul aldată?... Cine e acela care ar fi vrut altceva?... Și ce altceva vrea acela?... Și ce căutau pe drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?...
O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal...
"Să fie Gheorghe?"
Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Între frânturile de gânduri ce se rostogolea
