trebue să iasă dacă nu găsește o altă gaură nu prea depărtată, pentru ca să poată respira. Vânătorul o pândește și e mai lesne împușcată.
Pentru mai bună pază, trăiește izolată. Numai cât ține dragostea, are nevoie de tovărășie; atunci se joacă, perechi-perechi, prin apă, ca niște foci. După aceea iar își duce vieața separat.
Femeia fată după vreo nouă săptămâni, doi-trei puișori orbi la care ține ca orice mamă. Când îi iei, tânjește după dânșii, lăsându-se chiar ușor prinsă, atât de abătută ce e.
Având însușiri așa de alese, lesne se domesticește, dacă e crescută de mică; ba chiar se desvață de a mai mânca pește. Fiind inteligentă, ajunge să se ție de stăpân ca și un câne, să se joace cu el, să vie când o cheamă, să-l păzească. Poate servi, chiar la vânat. Chinezii, meșteri în domesticirea animalelor, se slujesc de vidre, ca și de cormorani, la prins pește.
Pe aiurea se împuținează pe zi ce merge, căci iazurile sunt mai îngrijite, nu ca la noi să le prindă stuful. Stăpânul lacului nu prea iubește să i se omoare peștele fără câștig. Prin deltă și de-a-lungul Dunării mai ales, se adăpostesc mai lesne și nu-și prea bat mulți capul cu ea, pește fiind din belșug. De aceea la noi nu e rară.
Sunt mamifere cu vârful degetelor învelite în câte o copită.
Unele au degete neperechi (Imparicopitate). Reprezintă o ramură în stingere dintre mamifere. Tapirul și Rinocerul au trăit pe la noi în vremea terțiară, acesta din urmă și în cvaternar. Azi sunt restrânși în unele regiuni din Asia (India, Insulele Sunde) sau în Africa. Și neamul calului, domesticit, e în regresiune. In America de Nord, obârșia strămoșilor lui, a fost introdus în timpurile istorice, de europeni. Azi se găsește pe toate continentele, dar domesticit.
Copitatele cu degete perechi (Paricopitate), dimpotrivă reprezintă o ramură în plină desfășurare, întâlnindu-se pe toată fața continentelor, fie sălbatece, fie domesticite. Printre ele unele rumegă după ce a înghițit mâncarea (Rumegătoare). Sunt cele mai numeroase și pe la noi.
Nerumegător este mistrețul, porcul sălbatec (Sus scrofa), cu înfățișare atât de deosebită de a celorlalte mamifere de pe la noi. Seamănă cu porcul domesticit, căci sunt neamuri apropiate; cel din curte, cu varietăți atât de multe, se trage doar din mistreț.
Acesta este mai aspru la căutătură, cu capul mare, înalt la greabăn. Când îl zărești îți dă impresia de putere sălbatecă, ageră.
Tăria lui e în gât și cap. Râtul gros e ferul plugului ce scormonește pământul; după râmăturile lui îi dai de urmă. Capul, dar mai ales râtul, e și arma lui de apărare. De colții lui mari, lungi, îndoiți, se ferește
