noastră, adică obârșia și întâile începuturi de viață ale neamului nostru, nu trebue să uităm, pentru același cuvânt, nici obârșia și întâile începuturi, fie ele chiar legendare, ale strămoșilor noștri. Mândria, pe care o simți gândindu-te la faptele glorioase ale părinților, are mai totdeauna o înrâurire bună; în anumite împrejurări, ea face să se nască în suflete o credință mântuitoare, o adâncă răbdare și nădejde în viitor: n’avem decât să ne ducem cu mintea la frații noștri de peste munți și să ne gândim de cât ajutor nu le e în greaua luptă, pe care o duc ei, conștiința latinității noastre, conștiință care la dânșii e cu mult mai vie și mai răspândită decât la noi și care pe lângă asta e deapururi luminoasă în minte.
E adevărat că Eneida a mai fost odată întoarsă pe românește, în traducerea în versuri a d-lui Gh. Coșbuc. Exametrii însă nu se citesc cu înlesnire și nu sună tocmai armonios în limba noastră; afară de aceasta versul impune neînlăturabile abateri de la text, uneori mai mari, alteori mai mici, dar, orișicum, abateri. Noi am vrut însă ca această tălmăcire a noastră să fie, pe cât se poate, una cu originalul. Pentru aceasta, am urmat cu cea mai neclintită credință textul latin, atâta firește cât ne-o îngădue firea limbei noastre. Căci a urma cuvânt cu cuvânt textul, a întrebuința aceleași cazuri și timpuri ca în original e cu desăvârșire cu neputință: ar însemna să ajungi la acele monstruoase fraze românești ale latiniștilor de pe vremuri, cari aveau din limba noastră numai vorba în sine — și adeseori nici pe aceasta — iar legătura dintre vorbe, tiparul frazei, care-i dă viață și caracterul național, lipsia cu desăvârșire.
Noi am tradus dar mai toate cuvintele din original, păstrându-le și forma și așezătura lor în frază, acolo unde s’a putut — și s’a putut în cea mai mare parte. Acolo însă unde alcătuirea limbei noastre cerea o altă întocmire, am schimbat cazurile substantivelor și timpurile verbelor, spre a le putea lega potrivit cu sintaxa noastră și cu armonia particulară prozei românești.
Limba, pe care am întrebuințat-o — și aceasta este cea dintâi și cea mai grea problemă ce i se pune unui traducător din operile clasice — este limba actuală, urmând întru aceasta sfa-
