lui Mihai cele cuprinse în răspunsul zarafului din provincie.
Deocamdată Mihai rămase foarte mâhnit: era încredințat că lucrul pornea de la Sașa. Negreșit, el se ascunsese de dânsa, și ea, la rândul ei, se ascundea de el. Atunci firea lui dreaptă îl duse în fața soră-si, căreia îi spuse pentru ce îi trebuiau banii, lăsându-i să înțeleagă, cu glume și vorbe bune, că își da bine seama de ce făcea, și că, deși polița era în alb, instrucțiunile banchirului erau limpezi, dobânda fixată și celelalte. Sașa râse de dânsul, îl încredință că nu pricepea o iotă din toată încurcătura asta și îl ajută să ia banii de la bancă.
Mihai nu mai înțelegea nimic nici el. Atunci scrise Tincuței o scrisoare, jumătate glumeață, jumătate ironică, care ar fi trecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi curprins sfârșitul, în care zicea că, pentru cauze neprevăzute, e silit să nu mai însoțească pe ministru.
Tincuța care era deprinsă de mult cu toate, cu asta nu se putu deprinde. Răspunse lui Mihai cu violență, spunându-i adevărul, scurt, și rugându-l să nu mai adauge la cupa de amărăciuni cea din urmă picătură. În aceeași zi se îmbolnăvi.
El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cât rău îi făcuse fără voie!... Ce
