Ea tăcea. Ieșiseră din sat și se îndreptau spre heleșteu. Mihai se opri deodată.
— D-ta nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să vii la plimbare... Să ne întoarcem.
— Să ne întoarcem, zise ea, ridicând ochii spre el. Aș fi dorit să mergem spre malurile heleșteului, însă cred că e târziu.
Și, însuflețindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se rezemă cu încredere de el. Soarele apusese de tot. Amurgul punea un fond de argint liniilor satului, ce se tăiau cu putere în fața clarului obscur.
— Cum trec toate, nu-i așa?... zise ea tremurând. Mă gândesc la drumul dumitale pe lac... de-acum cinci ani.
El îi luă mâna și se plecă binișor spre dânsa, căutând parcă să nu-i deștepte amintiri triste. Ea îi făgăduise, în plimbarea de care vorbea, să nu se mărite.
— Și eu m-am gândit adeseori, zise Mihai, și mă gândesc încă... Ce a fost frumos în viața noastră trebuie să ne rămână în suflet. Mai mult nu putem cere de la firea omenească, ale cărei meniri sunt așa de nesupuse nouă.
Tincuța simți un val de căldură că i se urcă de la inimă spre tâmplă. Își rezemă capul de umărul lui și se opri.
— Te rog... Nu pot să mai umblu... Lasă-
