pe poartă ca un năuc, lăsă hățurile și se duse la stăpânu-său într-un suflet:
— Cucoane, boierul cel bătrân a fugit!... Scatiu sări în sus.
— Unde a fugit? Cum a fugit?
— Nu știu, vai de maica mea! L-am lăsat la baie... și am venit după brice. Când m-am întors înapoi, eu țineam că-i înăuntru... De unde să știu eu?
Scatiu îl privi o clipă chiorâș, apoi se repezi la el și-l luă la bătaie:
— Te-ai vândut lui, mișelule!... Stai că te învăț eu minte. Stăpânul da ca un orb, iar sluga se apăra cu amândouă mâinile duse la cap.
— Iartă-mă, boierule, c-am greșit... nu-s vinovat.
— Să înhami caii numaidecât, ticălosule! Pe câte patru, m-ai înțeles?
Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-și ia blana, parcă nimic nu se întâmplase între ei.
După zece minute ieșeau pe poartă ca o vijelie. În goana lor nebună peste câmp, treceau văi, dealuri, gârle înghețate, alergând după sania lui conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau își întindea gâtul în vânt, ca un copoi, să prindă urma fugarilor. Lumea de pe la cârciumi, care văzuse trecând cele
