— Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! Apoi văzând pe Zoițica cu ochii plini de lacrămi alături de Sașa, îndemna să plângă:
— Plângi, plângi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puțini au avut în lumea asta...
Și acolea pe loc, se întoarse către femeia de la capul moartei și-i zicea, lung și tărăgănat:
— Mario, rupe feștila de la făclia aia, că pătează covoru. Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul lor, ce erau de față, se simțeau dezgustați de atâta nesimțire și prefăcătorie. El ieșea liniștit, se ducea în birou, unde deschidea casa de bani, scotea sticla cu rom și bea din plin, ca să-i treacă de inimă rea.
În mijlocul celei mai mari tăceri se auzi deodată glasul lui Scatiu strigând:
— Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! Luați-l! dați-l afară!
Matei ieși în vârful degetelor să vadă ce se petrecea. În fața lui Scatiu, care urla furios, un om bătrân, căzut în genunchi, se ruga de el să-l lase să intre. Matei recunoscu pe Stoica țiganul, fostul vizitiu al lui conu Dinu.
