scripcă», cum îĭ ziceaŭ, care când începea să scârție n’o maĭ contenea. Asta părea a o supĕra și pe Coana Smărăndița, cum se numea vĕduva, dar ce era de făcut? Vinovatul era fiul-sĕŭ Tache, băiatul de al doilea. Ce e drept, se ascundea el, dar nu îndestul ca să nu tulbure liniștea vecinitor. Se ducea într’un șopron, departe, în fundul curțeĭ, și acolo îșĭ împlinea toate gusturile, repetând aceiașĭ bucată de sute de orĭ, până scotea din pepenĭ pe slugile megieșilor, carĭ ziceaŭ în gura mare de cea-laltă parte a zaplazuluĭ:
— Da ajungă-țĭ odată, fi-ți-ar de cap!...
El auzia, dar rîdea și-șĭ căuta de treabă.
Alegerea șopronuluĭ pentru această îndeletnicire avea, afară de grija vecinilor, și un alt cuvînt: îĭ era frică de frate-sĕŭ. De când le murise tatăl, fratele maĭ mare se înhămase la nevoile traiuluĭ, si-ĭ crescu pe amândoĭ, punênd pe fată într’un internat, iar pe el urmărindu-l la liceŭ până maĭ în vremile din urmă. Insă Tache eșia poamă rea, după zisa tuturor. De prin clasa a șasea o rărise de pe la școală, și se ținea numaĭ de conservator. Teatrul îl atrăgea, ca lumina pe un fluture. Ce făcea, ce dregea, era de față la toate concertele, la toate reprezentațiile maĭ însemnate. Se alipise pe lângă profesoriĭ și tovarășiĭ maĭ înnaintațĭ de cât el, și ajunsese să se strecoare în orchestră. Innainte de a se ivi cu totul, îșĭ scotea capul în ușa cea ângustă de sub scenă, să vază dacă nu care cumva frate-sĕŭ se află în sală, și numaĭ când era cu totul sigur că nu-l cunoaște nimenĭ, pășea pênă lângă toba cea
