Soldatul, rușinat și umilit, se întoarse de unde venise, pe când Ana se ducea înaintea lui bărbatu-său, fără măcar a arunca o privire către tânăr. El își reluase locul pe scaun și răsfoia cartea Anei într’aiuri. Trecură câteva clipe lungi, minute teribile, în cari individualitatea amenințată nu poate înjgheba nici o idee limpede.
In cele din urmă se auzi glasul Generalului răzând ca în vremea cea bună. Ușa se deschise și ei amândoi, Ana și bărbatu-său, intrară la braț. Generalul râdea să se topească.
— Bravo, Alecule! striga el, bătând din palme. Bravo neică! Intri și tu în tagma noastră, a proștilor!.. Că Domnul a zis : „creșteți și vă înmulțiți, nătărăilor", iar Porția este o porție și jumătate!...
Și iar râdea plecându-se pe genuchi, și pocnind din palme. Ana îl lăsase de braț, rămasă cu un pas înapoi, și se uita la Comăneșteanu țintă. Acesta, încurcat, privea la ei ca la niștș comedianți. Ce voiau să zică?
— Da bine, frate, că m’am întors acasă!... Ei, scrim numai decât părintelui Lupu...
— Despre ce? întrebă tânărul începând să înțeleagă.
— Cum despre ce? Știu că n’o să-ți dau
