inși, înegriți la față ca niște arapi și cu un soiu de ghitare, din cari zdrănganiau și se mișcau înainte și înapoi pe scenă.
Așa urmară și alte ciudățenii. Într’un rând se stinseră lămpile; în fund atunci dintr’un rotogol de lumină feerică începu o cântăreață — pe semne un cântec popular, că toata lumea se puse a îngâna după ea. Murmurul crescu din ce în ce, până când tot teatrul se prefăcu într’un cor monstru; cântăreața numai cât mișca buzele și da tactul din mâini și din picioare. Și când n’avui încă timp deajuns a mă mira, se puse capăt reprezentației prin imnul regal englezesc.
Va să zică aceasta este music-hall-ul. L’am cercetat pe urmă deseori și l-am găsit întotdeauna plin. Prin felul, prin alcătuirea sa, e cel mai aproape de inima Englezului; de aceea și-i atât de răspândit. Numai Londra are peste șaizeci. Până și în suburbiile mai de rând se înalță ca niște palate, înfruntând oarecum mizeria dimprejur. Noaptea le ghicești de la distantă după lumina ce răsfrâng în văzduh. Și ce lucruri îți arată înăuntru! Găsești aici tot, de la obicinuitele atracții ale iarmaroacelor noastre până la cele mai noi și neașteptate năzdrăvănii: oameni prefăcuți în patrupede; câini acrobați și pisici
