În țara noastră «eminamente agricolă și democratică» — cu toate luptele eroilor de la 48, cu toate jertfele răposaților Christofi, Stanian, Grigorescu și C-ie spre a desființa privilegiile și deosebirele de clasă, trotoarul Bucureștiului a păstrat pînă acum vechile lui drepturi de precădere. S’au dus titlurile de nobleță, a suflat vîntul revoluțiunei peste paharnici, vornici, bani, logofeți, iar trotoarul Bucureștiului a rămas ce era, cu ișlic, cu anteriu, cu privilegiile sale moștenite din moși-strămoși, din bolovan în piatră cubică, din asfalt în bazalt.
În stradele laterale, unde nu sunt încă instalate prăvăliile garnisite cu cărnați și clondire multicolore în fereastră, trotoarul Bucureștiului e în stăpînirea fie-cărui proprietar sau chiriaș al unei case. Vara, pe la ora 6 seara, jupîneasa își mătură trotoarul, și’l stropește cu apă din urcior, așează cîte-va scaune la portiță, și mahalagii se adună acolo la sindrofie.
Trecătorul care din nebăgare de seamă atinge piciorul scaunului, se coboară repede în mijlocul stradei, speriat par’că ar fi comis un delict, și fuge urmărit de apostrofa
