Atunci, de spaimă și de groază, fugiră toți boierii la Brașov, în Transilvania, rămâind numai Căimăcămia și comercianții, care nu puteau să-și părăsească prăvăliile; aceștia se văzură nevoiți a cere caimacamilor strejuire de noapte, îndoită. Astfel era de groaznică vederea Bucureștilor, cum însera nu mai putea ieși nimenea pe poduri fără felinar în mână, fiind toate stradele strejuite de arnăuți ai stăpânirii, cu bâtele în mână, iar porțile de la toate curțile și de la toate hanurile, de cum se însera, se închideau și încuiau cu lacăte, pe dinăuntru, punându-se sub paza portarilor care erau plătiți de locuitori. Toate averile mișcătoare se așezau prin lăzi, care apoi se pecetluiau și se închideau în podurile bisericilor.
Această stare de lucruri a durat până la anul 1823, când a venit Grigorie D. Ghica, despre a cărui numire, de către sultanul Mahmud, și intrarea în Capitală, cu alai, am povestit deja. Acest domn își pregătise palatul la monastirea Mihai Vodă, lângă Curtea Arsă (azi Stabilimentul Artileriei). El a domnit până la 1828. Timpul acestei domnii se numește, până azi, de toți românii, domnia de aur, domnia de fericire pentru toată România.
Atunci s-au păzit dreptatea, liniștea și pacea, căci a știut bătrânul domn a fi bun părinte cătră toată lumea; nu dojenea cu asprime, nu osândea pe nimeni până ce însuși nu se încredința de chestia fiecăruia. Avea un minister compus din boierii săi cei veliți și se numea, după limba fanariotă, protipendada (întâia cinciada), adică ministeriul de cinci. Miniștrii erau vornicul cel mare, Grigorie Băleanul, vistierul Grigorie Brâncoveanul, logofătul de Țara de Sus (Justiție) Alecu Filipescu, logofătul Țării de Jos (Culte) Iancu Câmpineanu și spătarul Alecu Ghica (fratele lui vodă care, în urmă, la 1834 a devenit domn). Caimacam la Craiova era fratele său, Costache Ghica (devenit, în urmă, spătar). Hatman avea pe Mihăiță Filipescu Buzatul, mare aga pe Nicolae Mavru, cumnatul lui vodă, mitropolit pe Grigorie, adus din Căldărușani, după demisia ce primise de la mitropolitul Dionisie Lupu. Episcop de Râmnic era Neofit (devenit mai în urmă mitropolit), episcop de Buzău, Chesarie, și de Argeș, Ilarion. Acest domn a desființat pedeapsa cu moartea, a înfrumusețat Capitala, așternînd ulițele cu piatră. El pedepsea rău pe înșelătorii brutari și măcelari; însuși vizita prăvăliile, însoțit cu aga, și cântărea pâinea și carnea și, când 6 găsea lipsă, țintuia pe. vinovat prinzându-i cu o țintă cercelul urechii de un stâlp de prin răspântiile Capitalei. Pedepsea aspru pe cei pe care îi prindea streaja de noapte pe la femeile publice; era urât dușman pe tinerii fii de boieri care se țineau de berbantlâcuri și orgii, încât, într-o zi, a bătut pe unul la scara palatului. Într-o seară, un biet amploiat
