cobza și vioara lăutarului, iar în vreme fanarioților tambura, naiul și chemanul făceau dezmierdarea publicului. Mai în urmă, se iviră chitara cu panglica lată, atârnată de gât, clarinetul, fagotul și altele. Acolo se desfătau, deodată cu sosirea primăverii, junii și junele Bucureștilor, cu două codițe lăsate pe spate, iar căciulițele pe sprânceană, cu basmaua și tistimelul, cu contesu și maloteaua, mai târziu cu ișlic și fes (cefte caic), cu antiriu de sevaiu, ciacșir roșu de laburi sau enghiurșal, meșii cu papucii galbeni și roșu, cusuți cu ciacșir, și, în urmă, cu fracul, capela și pardesiu. Acolo se întreceau bucureștenii cu caii lor, cu cociile, butcile și, mai târziu, cu droștile și cabrioletele; își încurau țăranul bidiviul și coconașul armăsarul de Misir, iar mai târziu, domnișorul, iapa englezească. În fine, pe acea dumbravă se făceau poeziile cele mai amoroase: Frunză verde și o lalea; Cuculeț peniță sură; Faretra veli; Psichi atblia; Luna e lumina lumii; Nu mă pedepsi stăpână; Tu-mi ziceai odată; Bâr oiță bâr și, mai târziu, De-aș fi iubit o gingașă floare, valsurile de Lanner și Strauss", polca și, în fine, cancanul.
Acolo era întâlnirea cea desfătătoare a societății bucureștene, deodată cu zâmbetul primăverii: jupâneasa cu fetița, cuconul cu cuconița, dama cu demoazela, domnul cu doamna, cumnatul cu cuscrul, nașul cu finul, socrul cu soacra, babacă cu thița, neneca cu thioca, boierul cu jupânul, arhon serdarul cu chir Nicolae, domnul Costică cu musiu Jean; apoi vedea cineva mai de lături și pe ostași: haiducul cu pandurul, șeimenul cu arnăutul, deliul cu ciohodarul, husarul cu dragonul și ulanul cu cazacul; iar feciorii se întreceau: vizitiul cu birjarul și ciocoiul cu lacheul.
De la acea dumbravă începea spre occident întinsa câmpie a Giuleștilor până în Dâmbovița, se vede încă biserica cea mare, în ruină, făcută de familia Giulești; acolo a fost și zalhanaua din vechime, iar la marginea moșiii, astăzi Șoseaua Kiseleff, era și moara cea mare de vânt, al cărei turn înalt, de zid și pietre, s-a văzut până la anul 1831, desființându-se la facerea șoselei. Turnul acela era în dreaptul bazinului de astăzi și în dreptul biser cii fondată de Nicolae Mavrogheni la 1799, când Mavroghen desfrânatul domn, dădu acolo calului său de călărit rangul de că minar. Aproape de palatul și ceșmelele lui era biserica cu patronajul Izvorul Tămăduirii, unde, de la 1819, s-a înființat menționata mai sus tipografie. De acolo împrejur, în ocolul Bucureștilor, erau morile Vlădichii Filaret, numite la Grozăvești, lângă Farmazonul (un grec ce da cu zodiele), numit astăzi Malmaison, apoi, în urmă, satul Cotroceni, astăzi suburbia Sf. Elefterie, ce a primit acest nume după sf. icoană ce se păstrează în biserica acelei suburbii și în apropierea căreia er vila sau palatele Brâncovenilor și ale Filipeștilor. În acel palat, vornicul Constantin
