desființat (vezi istoria monastirei Cernicăi, scrisă sub patronagiul bunului și cuviosului stareț, actualul arhimandrit Ștefan, în anii trecuți, de un stăruitor monah, anume Cassian, care în acea mănăstire s-a ocupat cu mare zel la descoperirea și descrierea istoriei ei).
În apropierea acestei mănăstiri și-a avut și palatele de vară Șerban Vodă Brâncoveanu (se mai văd ruinele).
Urmează apoi mănăstirea Pantelimon, fondată la 1748 de înalta familie Ghica, cu spital și cu azil pentru primirea de săraci. Acolo, în vremea invaziunilor austriace, a fost tabăra generalului prinț Coburg. În aceeași apropiere este și mănăstirea Mărcuta sau Maricuța, fondată în al XVIII-lea secol de domnul Ipsilanti, apoi reînnoită de familia Ipsilanti. Ea este situată în marginea bălții Colentina, unde a fost, până la 1820, tipografie și fabrică de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale. Acolo era și cea mai vestită apă a ceșmelelor Mărcuții, de unde se aducea îa Capitală pentru domn și toți boierii cei mari. Fabrica s-a mutat mai în urmă la Cișmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu, iar tipografia în palatele lui Mavrogheni, lângă ceșmeaua cu acest nume, în capul Podului Mogoșoaiei. Aci s-au tipărit cărți românești, sub patronagiul lui Dimitrie Topliceanu, cărți elene, sub patronagiul doctorului Constantin Caracaș, și note de muzică orientală (psaltichie), sub patronagiul întâiului profesor, Petre Efesiu protopsaltu.
Spre nord de Mărcuța era mănăstirea Plumbuita, fondată de Matei Basarab, tot lângă balta Colintinii, unde se făcea și vechiul bâlci Drăgaica, în amintirea răpirei sabinelor. Pe acel tărâm fu bătălia lui Matei Vodă în secolul XVII, la care bucureștenii priveau cu mic, cu mare după gardurile grădinelor lor (vezi Istoria țării). Pe aceeași întinsă câmpie se făcea și bâlciul cel mare lângă orașul București, numit Moși, acolo se încumetrea băltărețul cu munteanul, își vindeau românii manufacturile, se făceau jocurile și petrecerile în prezența chiar a domnitorului țării, care venea să încurajeze populația și să fie și el văzut, cunoscut și de copiii din fașă. Deși de tristă memorie, dar tot trebuie să arăt că, tot acolo, cu ocazia bâlciului, se executau sentințele date asupra făcătorilor de rele, prin spânzurători și alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagră pe umeri și pe piept li se lipea o hârtie pe care era scris: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească". Acestea toate se făceau la bâlci, spre a fi văzut ca o pildă de locuitorii părților țării; însă se osândeau numai cei cu renume de ucigași și femei otrăvitoare. Este de remarcat că mai niciodată nu a fost executat în timpul Moșilor un român sau româncă, ci erau, mai adesea, din țigani și țigance de laie și din sălașele
